Eşti aici

Elogiu nesimţirii

Am citit recent câteva frânturi dintr-o carte într-adevăr memorabilă numită Ghidul nesimţitului. Într-o societate unde spiritul gregar şi manelismul ontologic pun stăpânire pe lume, în timp ce TVR Cultural se desfiinţează din lipsă de privitori, un asemenea Ghid este mai mult decât binevenit. Este de fapt o manieră frustă şi concretă de a sancţiona grobianismul promovat insistent în media şi practicat pe scară largă în cele mai diverse contexte sociale.

A trecut de mult timpul în care Ghidul manierelor elegante era savurat de junii îndrăgostiţi înaintea vreunui ceai dansant, nici măcar atitudinea gen Invitaţie la vals nu mai e la modă. Astăzi bairamul noptatic, filmul tras de pe torrenturi, votca pasată şi altele sunt la modă printre tineri şi nu numai.

Dar nu vreau să ţin o nouă lecţie plicticoasă de moralism cu efecte speciale creştine, despre precaritatea civilizaţiei mioritice sau despre lipsa de bun simţ ridicată la nivel de imn naţional.

Vreau dimpotrivă să fac un elogiu nesimţirii. Însă nu nesimţirii aceleia găunoase, violente, care mutilează libertatea şi gustul aproapelui, care asurzeşte şi nivelează valorile. Nesimţirea pe care o promovez eu aici este de fapt opusul hiper-sensibilităţii omului de azi, lupta împotriva caracterului lui senzitiv, reactiv şi permanent predispus la suspiciune. Simţirea asta maximală e ifosul acela care atunci când se trânteşte o uşă, sopteşte amarnic: Expre mi-a făcut-o. Este exacerbarea de senzitivităţi şi fiţe comportamentale, preocuparea omului de azi excesiv de formă şi de ce spun alţii despre el, fără a-i mai păsa despre putreziciunea lăuntrică. Senzitivitatea excesivă este generatoare de conflicte pe termen scurt sau lung, aduce ură, inventează duşmănii, loveşte şi răneşte fără intenţie, creează complexe felurite, instaurează suferinţa, depresia sau ura de sine şi de alţii. Omul înstrăinat de Izvorul harului este permanent atacat de propriul sine hiper-tensionat, simte orice zgomot ca pe un afront, aşteaptă chiar niscaiva jigniri de pretutindeni, înţelege substraturi şi subînţelesuri în vorbe banale, întoarce capul pe stradă atunci când râde cineva şi-şi priveşte hainele sau frizura.

Toate aceste anomalii ale post-modernităţii, prezente mai ales în jungla urbană, sunt de fapt semne clare ale unui sine fosilizat, integrat într-un insectar de valori, lipsit de creativitate şi de umor sănătos. Este însă şi până la urmă semnul clar al absenţei harului Duhului Sfânt în viaţa omului. Omul care nu se roagă se simte mereu jignit, şi de tăcerea ta şi de orice cuvânt ai rosti, şi de zâmbet (potenţial batjocoritor) şi de compliment (înţeles pe invers) şi de bineţe şi de totul. O astfel de creatură se simte mereu şi spre nefericirea ei o pradă, o ţintă a răutăţilor celorlalţi, un obiect de critică sau de băşcălie. Şi toate acestea dintr-o hiper-activitate a simţului critic în defavoarea adevăratelor priorităţi ale omului: vocaţie, sfinţenie, moralitate, virtute, înţelegere, comunicare, rugăciune, pocăinţă.

Ceea ce propun eu în atari circumstanţe este o întoarcere la simţul frust şi realist al strămoşilor, o înţelegere domoală şi profundă a realităţii, o pătrundere în adâncurile firii omeneşti şi o anesteziere masivă şi de durată a organului interior al jignirii, ofensării, memoriei răutăcioase, răzbunării şi invidiei. Toţi suntem atinşi mai mult sau mai puţin de acest sindrom al lipsei de Dumnezeu (Vai, mi-a zis, mi-a făcut, nu pot să uit, cum m-am simţit etc.). Remediul naturist adică firesc pentru această boală, care ne blochează veşnicia personală în răutăţi insignifiante sau mai grav inexistente, este bunul simţ, compasiunea pentru lipsurile celorlalţi şi hotărârea de a le îndrepta pe ale tale, iubirea de fraţi, fie ei şi risipitori, liniştirea de sine în rugăciune, dar mai ales pocăinţa ca întoarcere şi focalizare a atenţiei mele la ceea ce sunt, nu la ceea ce spun alţii despre mine. Pocăinţa este o Taină a veacului viitor, căci anulează efectele răutăţii din noi, vesteşte noul eshaton, revarsă har peste lume şi peste suflet, şterge păcatul din memoria infinită a lui Dumnezeu şi ne educă pe calea bunătăţii celei adevărate. Tăcerea rugătoare este mai de preţ decât orice argument.

Odată m-am dus la duhovnic, verde de supărare, ofensat pânâ în măduva oaselor, cu scrâşnetul răzbunării în inimă, spunându-i că nu mai pot suporta. Cineva mă jignea fără măsură, uneori în glumă, alteori în serios. Toate acestea însă clădeau în mine un sentiment masiv de neîncredere, de ură şi de judecată comparativă. Părintele m-a ascultat atent, fără niciun gest, până am pus în sfârşit punct mărturisirii. Apoi a oftat adânc şi a zis: Promite-mi că vei asculta şi vei urma întocmai un sfat extras din Sfintele Scripturi, mereu şi mereu, că te vei întoarce mereu la el în gând şi în lucrare. Am zis: Promit. Şi părintele duhovnic şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări” (Psamul 37, 14).

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.