Eşti aici

Creştinii şi noul politeism

Politeismul roman este etalonul ideatic pentru orice mixtură sau sincretism religios din întreaga istorie. Acolo, zei greci adoptaţi tacit pe Capitoliu (din lipsă de inspiraţie şi mimetism), lari autohtoni derizorii avansaţi peste noapte(a minţii) în posturi superioare, celebrităţi exotice de prin orient, zei-eroi care exaltau dorinţa oamenilor de stăpânire, exponenţi zeloşi au celui ce de la început a fost ucigător de oameni, zei paravan pentru a masca patimile animalice ridicate la nivel de cult, cupluri dualiste împrumutate de prin Africa, toate acestea făceau un tablou mult iubit de Europa Occidentală de astăzi: acela al diversităţii trăind în armonie.

Să fim bine înţeleşi: nu suntem niciodată adepţii teologiei cu bâta, nu susţinem încruntarea pe post de competenţă religioasă, dogmatica susţinută de parabolani e barbarie, extremismul ne repugnă total, înverşunarea radicală este de la diavolul, violenţa motivată religios are un singur stăpân – cu coarne, exterminarea pe criterii de credinţă este una dintre cele mai mari tragedii ale umanităţii căzute. Însă adevărul trebuie spus şi trăit cu orice preţ. Apostolii au vorbit unei lumi complet întrăinate de Dumnezeu şi de ideea de El. Ei nu propovăduiau unor bunicuţe de duminică, ci hoardelor de participanţi la ceva ospeţe orgiastice, cu numele şi apucăturile lui Bachus, Marte sau Venus. Prezenţa creştinismului în mijlocul lumii nu a fost niciodată o chermeză diplomatică, ci o propovăduire paşnică, statornică, smerită, dar până la moarte a adevărului.

Revenim la politeism. În Imperiul Roman totul era permis cu permis. Zeii erau de fapt personificarea diversă a patimilor omeneşti şi a realităţilor minţii umane. Pe lângă ei se grefau şi personaje ridicole, fauni pătrunşi de inutilitate, împăraţi care nu aveau nimic de oferit istoriei, însă glorificaţi în mod absurd, toate într-o suprapunere vioaie de caractere în care religiozitatea adevărată era sufocată în faşă, sistematic şi eficace (se întreabă cineva de cine?). Sfinţii Părinţi spun că îndărătul fiecărei statui de zeu se afla un diavol rânjind de satisfacţie că primeşte închinare de la om – chipul lui Dumnezeu.

În acest univers politeist a pătruns creştinismul. La început ignorat ca o altă sectă ciudată venită din Orient, creştinismul a devenit ameninţarea principală şi permanentă a imperiului pentru aproape 300 de ani. Nu barbarii care atacau limes-ul roman cu înverşunare, nu decadenţa morală uriaşă, nu bolile banale care desfigurau cetăţi întregi, nu intrigile de palat născătoare de instabilitate, ci creştinismul era mai de temut pentru păgâni decât toate acestea. Şi aceasta pentru că propunea şi înfiinţa o realitate complet nouă, în care viaţa însăşi a cetăţeanului roman era diagnosticată clar: cancer religios cu metastaze.

În locul convenţiilor sociale care promovau discret orgia, homosexualitatea, furtul, violenţa, viclenia insidioasă, artificialitatea valorică, violenţa, civilizaţia de faţadă, mândria, ura, răzbunarea, creştinismul venea cu o propunere de viaţă nouă bazată de feciorie, fidelitate, rodire de prunci, cinste, blândeţe, deschidere, sinceritate, valoare lăuntrică, nobleţe spirituală, smerenie, iubire, jertfă, Înviere.

Acest potop de viaţă şi de lumină care s-a vărsat peste lume prin Duhul Sfânt vădea nemernicia şi inutilitatea păcătoasă a tuturor religiilor la un loc. Întregul set de „valori” păgâne era răsturnat şi ridiculizat de Fericirile creştine.

Ajungând acum la vremurile de azi, remarcăm o tot mai clară orientare a liderilor ţărilor creştine. Ei afirmă sus şi tare că sunt creştini, şi că Hristos este Mântuitorul lor. Însă nu vorbesc despre faptul că Hristos este singurul Mântuitor al lumii, Adevărul răstignit, Iubirea înviată din morţi, Calea către nemurire, Singura Poartă a Vieţii veşnice. Diversitatea în care toate religiile au hălci din adevăr, sincretismul fardat şi fără spiritualitate, turismul religios pe criterii de dialog, borşul de valori pe principii de snobism, diluarea mesajului central al creştinismului, toate aceste sunt un pericol real la adresa Bisericii lui Hristos. Ele reinstaurează politeismul roman, la fel de ucigător de suflet, dar mai filtrat de către arhitectul vicleniei. Adevărul este că Hristos nu este doar fondatorul religiei creştine, El este Singurul Mântuitor al lumii. Cine nu adună cu Hristos, risipeşte.

Din păcate chiar şi unii lideri religioşi creştini abdică de la acest crez, generator de viaţă veşnică, pentru care şi-au dat viaţa pământească milioane de martiri în istorie. Dizolvarea şi diluarea conţinutului soteriologic al religiei creştine o transformă pe aceasta în orice înafară de Trupul lui Hristos şi Poporul lui Dumnezeu. Astfel, creştinii pot fi: societate de întrajutorare, falangă a asistenţei sociale, instituţie de entertainement religios, depozitari de cultură şi de istorie multimilenare, muzeu sacramental, bibliotecă a umanităţii, arhivă de valori.

Hristos a venit să răstoarne toate convenţiile umane de intrare a răului sub pretexte onorabile în lume. El doreşte iubirea şi jertfa noastră totale, recunoaşterea iubirii Lui unice şi viaţa fără de prihană în Trupul Lui care este Biserica. Orice altă abordare de ordin cultural, social, valoric, istoric, este una unilaterală şi amputează creştinilor adevărata lor vocaţie: de cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.