Eşti aici

Cel mai trist text din Sfânta Scriptură

Cuvintele dor pentru că ele exprimă în chip ascuns, înfiorat de iubirea lui Dumnezeu, puterea pe care o avem de a deveni sfinţi, şi sentimentul acut al unei vieţi pierdute inutil, în căutarea slavei omeneşti.
Unul dintre pasajele Evangheliei care nu încetează în veac să mă fascineze este acela de la Ioan capitolul 12, acolo unde la praznic, nişte greci vor să-L vadă pe Iisus. Este întâlnirea supremă a lui Dumnezeu cu poporul elen, care a dat cultul liturgic, ritul bizantin, iconografia şi majoritatea sfinţilor părinţi din veacul de aur.

Grecii îl întreabă pe Filip, unul dintre apostoli, iar acesta merge la Andrei, care îi conduce la Mântuitorul Hristos. Din acest pasaj înţelegem apropierea, intimitatea sufletească dintre apostolul cel întâi chemat şi Domnul Iisus. Dar mai mult decât atât, Filip şi Andrei, aducându-i pe greci la Hristos, vor marca în chip profetic şi definitiv misiunea lor apostolică între greci, şi mai apoi la geţi şi daci, şi vor însemna pe sufeltele lor, în acest moment, felul cum vor muri pentru Dumnezeu.

Ceea ce face Mântuitorul Hristos, vorbind grecilor, cunoscuţi ca fiind elita intelectuală a Imperiului roman, depozitarii filiofiei universale şi izvorul de cultură al pământului locuit de atunci, este să abandoneze vorbirea simplă în pilde, folosită pentru poporul lui Israel şi să facă o analogie de tip filosofic de o adâncime infinită, care a suscitat până astăzi şi va suscita până la sfârşitul veacurilor întrebări, comentarii, răspunsuri, problematizări. El le spune: „Adevărat vă spun vouă: grăuntele de grâu, când cade în pământ, de nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri aduce multă roadă”. Ioan Teologul, ucenicul înlăcrimat de la pieptul lui Dumnezeu, păzitorul Maicii Domnului de la care a învăţat teologia mistică şi anagogică a întrupării Logosului din Fecioara, apostolul iubit, surprinde cu sensibilitatea lui de prunc alăptat dumnezeieşte de dogmele nemuririi adevărul morţii ca înviere, ca prag dintre moarte şi viaţă. Mântuitorul vorbeşte chintesenţial, adunând în câteva cuvinte toată teologia istoriei în drumul ei către veşnicie. Este în aceste cuvinte toată iubirea lui Dumnezeu pentru om, căderea în păcat, plângerea de la porţile închise ale raiului, istoria zbuciumată a omenirii şi culmimnaţia de har a Întrupării, cu Jertfă, moarte din iubire şi Înviere. Întreaga structură fundamentală a creaţiei, ca moarte şi înviere în timp, tot ritmul vegetal la pământului, viaţa însăşi este o proorocie a Învierii din morţi. Aşa cum: „Soarele şi-a cunoscut apusul său” (Psalmul 103) este o străfulgerare de gând a Morţii pe Cruce şi o proorocie a Învierii (Răsăritul necesar), toată creaţia strigă pentru cei înţelegători despre evenimentul care a avut loc în ea: Dumnezeu s-a unit pentru veşnicie cu omul.

După această sinteză de nemurire, Însuşi Părintele cel ceresc confirmă prin glas din cer: „Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi” (Ioan 12, 28). Acest lucru arată că veşnicia Treimii ca slavă a iubirii jertfelnice şi împărătşite pătrunde în timp, pentru a revărsa harul mântuitor, iar apoi îşi reia privegherea iubitoare în sânurile de lumină ale Părintelui ceresc.

Gata cu pildele, alegoriile pământeşti îşi văd sfârşitul pe Cruce, Hristos nu mai vorbeşte despre Sine la persoana a III-lea: „Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice: Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta. Dar pentru aceata am venit în ceasul acesta”. Vocaţia Mielului veşnic este pentru jertfă, întreaga istorie suspină şi împreună are dureri de naştere pentru a primi Învierea, toate învăţăturile veacurilor, descoperirile omeneşti, culmile de gândire ale umanităţii, toate au fost paşi timizi către cea mai mare descoperire a creaţiei: Hristos este în mijlocul nostru, ca noi, suferind poverile noastre, împovărându-ne în schimb cu îndurările Lui.

Şi aici urmează abisul. Ioan, cel mai iubit dintre pământeni, omul care a ascultat bătăile inimii lui Dumnezeu înainte de Cruce, ştie şi pătrunde prin lacrimi taina din inima lui Hristos. În hărmălaia praznicului, ucenicul iubirii sfinte simte dumnezeieşte durerea infinită a Dumnezeului refuzat, călcat în picioare, neînţeles, ucis pentru că a iubit creatura Sa:

„Acestea le-a vorbit Iisus şi plecând s-a ascuns de ei”. S-a ascuns să plângă cu amar că nimeni nu a înţeles, nici măcar apostolii Săi, povara durerii întregului univers, aşezată trainic pe umerii Lui: „Şi deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El. Casă se împlinească cuvântul proorocului Isaia, pe care l-a zis: Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit? De aceea nu puteau să creadă, că iarăşi a zis Isaia: Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec. Acestea a zis Isaia, când a văzut slava Lui şi a grăit despre El. Totuşi şi dintre căpetenii mulţi au crezut în El, dar nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniţi din sinagogă”.

Tragedia infinită a veacurilor nu este păcatul, ci faptul că omul nu vrea să se întoarcă, refuză definitiv vindecarea, calcă în picioare iubirea Tatălui, întoarce spatele lui Dumnezeu. Nu păcatul, ci lipsa de pocăinţă umple iadul de suflete nemuritoare. Raiul este plin de păcătoşi cu lacrimi în ochi, geme de desfrânate care au devenit prin pocăinţă sfinte şi muceniţe, e locul de adunare a inteligenţei penitenţiale, a oamenilor care au plâns aici în această viaţă pentru a se mângâia în cea veşnică.

De aceea s-a ascuns de oameni Hristos, pentru că a simţit dumnezeieşte piroanele din mâinile şi picioarele Sale pentru veşnicie înfipte în El de inimile împietrite de ură, a simţit necredinţa lumii ca pe o Cruce uriaşă pe umerii Săi, indiferenţa, compromisul cu răutatea, nesimţirea umanităţii în faţa morţii Sale pentru ea.

După ce vorbeşte de mulţi dintre cărturari şi căpetenii, care credeau tremurând în Lumina veşnică a istoriei izvorând din ochii blânzi ai Nazarineanului, Ioan spune că nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniţi din Sinagogă. Iubeau adunarea iudeilor mai mult decât Liturghia veşnică a raiului, iubeau structura fosilă şi profetică a cultului iudaic mai mult decât Sinagoga cea nemuritoare a Mielului ceresc.

Şi urmează acum textul cel mai trist, după părerea mea, din întreaga Sfântă Scriptură:

„Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu”. Este textul care mă lasă mut, care poate smulge lacrimi şi din pietrele de pe drum. Este abisul infinit al răutăţii şi lipsa de viziune după la extrem. Este definiţia culminantă a ratării omeneşti. Slava oamenilor, în locul slavei lui Dumnezeu. Este cartea de vizită a tuturor oamenilor, vădirea tuturor structurilor de putere şi de stăpânire ale lumii, aberaţiile imperiale, fastul găunos, convenţiile sociale sterpe, eticheta generatoare de moarte, ierarhiile corupte ale acestei lumi, justificarea de sine a iadului, prăpastia săpată cu sârg de om între el şi Dumnezeu. Este absurdul demiurgic, mimetismul luciferic, dorinţa de a face rău, patima stăpânirii, toată suferinţa celor umili, foametea care ucide un copil la fiecare 7 secunde, toate vaietele de durere ale pământului umput până la refuz de arme născătoare de moarte şi de iad. Cuvintele acestea sunt trăirea avant la lettre a Crucii şi prelungirea ei în istorie, ca Altar de mântuire pentru păcătoşi şi ca Tron de judecată pentru cei răi.

Unii vor spune că expresia: Răstigneşte-L! sau Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! sunt alte texte în măsură să ne deschidă înţelegerea durerii, însă acestea sunt umbrite de şoapta de lumină a Paştilor. De altfel, toată naraţiunea Răstignirii poartă în ea, ca într-un sâmbure de lumină, rodirea ascunsă a Învierii. Nimeni sănătos la cap nu poate pretinde că Hristos nu a înviat, de aceea dolorismul extrem nu îşi are rostul, atunci când rostim Evangheliile Pătimirilor Domnului. Însă textul de mai sus este în măsură să ne deschidă porţile înstrăinării extreme a omului de Creator, să ne facă să înţelegem uriaşa ratare a umanităţii, trecând pe lângă Dumnezeu şi făcându-se că nu-L cunoaşte. Cuvintele dor pentru că ele exprimă în chip ascuns, înfiorat de iubirea lui Dumnezeu, puterea pe care o avem de a deveni sfinţii, şi sentimentul acut al unei vieţi pierdute inutil, în căutarea slavei omeneşti.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.