Eşti aici

Puneţi mâna pe Dumnezeu!

Mântuitorul Hristos, după ce sfinţeşte toate apele cele de sub cer prin intrarea Sa, ca Dumnezeu şi Om în apele Iordanului, merge la propovăduirea Evangheliei. Predicarea nemuririi este scopul Său principal. Oamenii pentru a trăi viaţa veşnică, trebuie să fie educaţi să înţeleagă şi să primească Lumina şi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că sunt zidiţi de El liberi. Educaţia este măsura libertăţii, pentru că ea înfiinţează persoana umană, o plămădeşte ca izvor de decizie şi centru al simţirii spirituale.

Botezul a însemnat confirmarea liturgică a dumnezeirii Fiului întrupat, arătarea Sfintei Treimi în lume ca adevăratul Dumnezeu Comuniune. Este începutul misiunii dumnezeieşti a lui Hristos. Imediat după Botez, Mântuitorul este ispitit, pentru ca umanitatea Lui să treacă prin examenul iubirii de Dumnezeu şi de oameni.

Urmează propovăduirea. Hristos foloseşte, cu aceeaşi smerenie cu care ne-a obişnuit de la începutul lumii Dumnezeu, cuvintele lui Ioan Botezătorul. Sunt cuvinte pe care tot El le-a dat, în taină, Marelui Înaintemergător, pentru a arăta prin aceasta continuitatea degândire şi de har dintre pecetea Testamentelor şi Noul Legământ viu, Hristos: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”.

Ce este aceasta Împărăţia cerurilor? Iată au trecut 2000 de ani de la acele cuvinte şi suntem tot aici, pe pământul acesta, vremelnici în faţa răului, asediaţi de aceleaşi ispite şi răutăţi. Suntem la fel de răi ca strămoşii noştri, ba chiar mai răi, arătând sfârşirea lumii din noi şi din jurul nostru.

Ei bine, Împărăţia cerurilor este Hristos, Persoana dumnezeiască şi omenească, Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu. El S-a apropiat atât de mult de noi, încât putem să punem mâna pe El. Unii pun mâna pe El pentru a-L îmbrăţişa, alţii pentru a-L ucide, şi El ne iubeşte atât de mult încât merge de bună voie la moarte, pentru a ne mai vedea câteva clipe. Când iubeşti pe cineva doreşti să-l priveşti, fie şi o singură clipă, eşti în stare să dai ani de viaţă pentru o secundă de cufundare în ochii celui iubit. Aşa este – la modul maximal şi infinit – şi cu Dumnezeu. El merge cu noi până în fundul iadului, doar pentru că ne iubeşte atât de mult pe noi, care L-am ucis.

Împărăţia lui Dumnezeu nu este o instituţie, un regat măreţ, o ţară perfectă, nu este o infrastructură veşnică, nu e o naţiune aleasă, nimic din acestea. Împărăţia lui Dumnezeu este Hristos. De aceea sfinţii spuneau: „Mai bine în iad cu Hristos, decât în rai fără El”, şi aceasta pentru că Hristos este raiul, acolo unde este El înfloresc izvoarele de lumină fără de sfârşit ale iubirii, curg râurile de pace şi de binecuvântare. El este Pomul vieţii, din care noi mâncând, primim viaţă fără de sfârşit.

Ne-am obişnuit să schematizăm şi să fosilizăm realitatea. Vorbim despre instituţii, despre naţiuni, despre state, despre organisme, organizaţii, agenţii. Toate acestea sunt formate din oameni, ca mine şi ca tine, muritori şi nemuritori deopotrivă. Orice instituţie nu este mai presus decât oamenii vii care o conţin, iubiţi de Dumnezeu cu preţul vieţii Sale. Neamul nu este o abstracţiune, ci o cuprindere de oameni, trăitori ai aceluiaşi eon cultural şi spiritual, vorbins aceeaşi limbă de la sânul mamei lor. Abstractizarea a fost cauza pentru care s-au inventat de către cel viclean toate războaiele, atunci când omul a fost călcat în picioare de dragul unei ideologii. Esenţa vieţii pe pământ este persoana umană, de carne şi de duh, care este ireductibilă, unică, irepetabilă, până la sfârşitul galaxiilor. Aşa că orice doctrină care sacrifică oamenii în numele unui crez, idei, ideal, este doctrina iadului, cosmetizată ales, fardată cu plăcere şi stăpânire, însă vădind chipul celui fără de chip.

Raiul este Hristos revărsând din inima Sa veşnică izvoarele iubirii. Împărăţia lui Dumnezeu este Hristos, Împăratul domnind în pacea sufletelor şi dăruind nemurirea. Legea cea Nouă este Mântuitorul cel Viu, care ne vorbeşte din Evanghelii. El se apropie de noi atât de mult încât putem să-I simţim răsuflarea de lumină, să-L atingem, să îl iubim, să ne hrănim cu El.

Pocăinţa, ca întoarcere la peceţile de taină ale începutului, ca ştergere a păcatelor în oceanul de iubire al lui Dumnezeu, ca schimbare euharistică a fiinţei umane prin Înviere, este temeiul apropierii noastre de Dumnezeu. Nimeni, nici Hristos nu ne poate îmbrăţişa dacă nu voim acest lucru. A venit în lume în zadar pentru noi dacă nu Îl primim în inimile noastre. Şi neprimirea Lui înseamnă o viaţă zadarnică pentru noi, o prolegomena la moarte, o uvertură a absurdului. Evanghelia este tocmai Cuvântul schimbării noastre interioare, al îmbunării noastre esenţiale şi este profeţia devenirii umanităţii întru Duhul Sfânt.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.