Eşti aici

Părintele Ion Cârciuleanu - prescura lui Dumnezeu

Îl cunosc de ceva vreme de Părintele Cârciuleanu. De fiecare dată când îl vedeam, venea cu o vorbă bună, cu un sfat, cu o bucurie tainică a cuvântului. S-au scris multe despre el, însă nimic nu poate suplini întâlnirea faţă către faţă cu acest munte de om. Pe cât era de firav, pe atât de zdrobitoare îi era autoritatea spirituală. Mlădios ca o trestie, însă convingător ca un stejar. Preot în toată fiinţa sa, părintele Ion avea o smerenie tainică şi o bucurie abia şoptită a vieţii. Savura lumina cerească prin ochi, privind frumuseţea lui Dumnezeu din lume. Era atent la toate bucuriile pe care i le trimitea Dumnezeu. Zecile de ani de slujire a Sfintei Liturghii l-au transformat într-o liturghie vie, în care găseai mereu, ca dintr-un izvor, firmiturile de cuvânt şi de mângâiere. Chipul îi era sculptat liturgic, aplecat către rugăciune, înfiorat de şoaptele duhovniciei, brăzdat de războaiele mondiale sau interioare prin care a trecut. Vorbea încet, răguşit, cu o bună cuviinţă care aducea la tăcere pe orice om. Avea o blândeţe firească, fără crispare, izvorâtă dintr-o înţelegere adâncă a tainelor vieţii. Un cuvânt de la el conta mai mult decât vreo câteva cărţi scrise în grabă pentru palmares.

Spuneam că viaţa lui devenise o liturghie. Aceasta înseamnă că puterea lui Dumnezeu din Euharistie intrase în viaţa sa, încât fiecare aspect al vieţii devenise liturgic. Vorbea cu oamenii parcă predica la amvon. La masă, gusta din bunătăţi cu o sfială de parcă era în altar. Mergea pe stradă încet, atent la fiecare pas, ca într-o procesiune liturgică. Şi totul fără urmă de ostentaţie, fără fason preoţesc sau emfază pseudo-liturgică. Era preot până la izvoarele fiinţei sale.

Într-o zi, anul trecut, m-am dus la el împovărat de o durere sufletească insuportabilă. Şedea la biroul unde scrisese toate cărţile sale, înţesat de documente şi hârţoage de demult. Fără o vorbă mi-a cuprins mâna strâns. Bătrânul de 97 de ani s-a uitat adânc în ochii mei, care se pregăteau să erupă lacrimi şi mi-a şoptit o rugăciune. Prin mâna lui, nefiresc de rece, uscată de trecerea unui secol, simţeam o putere de răbdare şi de înţelegere imensă. Mă ţinea strâns, să nu cad, şi pe măsură ce priveam această umbră de om rugându-se pentru mine, realizam cum lucrează Dumnezeu prin oameni.

După ce i-am spus durerea mea, părintele a tăcut preţ de câteva minute, apoi mi-a spus câteva cuvinte pe care le voi ţine minte toată viaţa. Mi le-a repetat de vreo cinci ori, să-mi intre bine în minte. Apoi a oftat adânc şi a spus: „Cuvintele pe care trebuie să le gândească fiecare om, în fiecare clipă a vieţii sale sunt: Omul în faţa morţii. Cine sunt eu în faţa morţii? Aicea se vădesc toate zădărniciile lumii, toate iluziile noastre pline de nefiinţă, toată zbaterea noastră pentru nimic. Omul în faţa morţii. Singur, cu viaţa sa, fără niciun veşmânt, omul plin de lacrimi pentru o viaţă trăită degeaba. Moartea este singurul răspuns la păcatele noastre. Şi apoi judecata lui Dumnezeu. Fără rugăciune, fără fapte bune, moartea este stăpânitoare în viaţa noastră. Dacă am gândi în fiecare clipă a vieţii la moarte, atunci moartea noastră ar fi intrarea în iubirea lui Dumnezeu. Sunt un preot bătrân, care aşteaptă moartea. Însă întrebarea mea este: Cum voi da răspuns în faţa morţii, pentru viaţa mea?”. Ochii uscaţi ai bătrânului se umpluseră de lacrimi. Plângea ca un prunc, căutând sânul mamei. Cuvintele erau de prisos. Duhovnicul care scrisese 10 cărţi, care sfătuise şi spovedise mii de oameni, care trecuse prin războaie, dictaturi şi molime cu fruntea ridicată către cer, tăcea lăcrimând. Şi tăcerea lui plânsă era mai de preţ decât mii de cuvinte. I-am sărutat mâna de gheaţă şi am plecat spre casă. În sufletul meu se îngrămădeau mii de gânduri şi o bucurie tainică pusese stăpânire pe mine. Eram pregătit să iert totul, până la capăt. Simţeam în palmă, germinând, ca o apăsare de taină, mâna rece a părintelui Cârciuleanu. Şi cuvintele lui: „Omul în faţa morţii”.

După ce l-am întâlnit, am realizat faptul că omul care frânge mereu Pâinea cea vie a lui Dumnezeu în Liturghie, devine el însuşi prescură binecuvântată, care se frânge pe sine pentru viaţa credincioşilor. Preotul este aşadar prescurea lui Dumnezeu, din care El, Arhiereul cel veşnic şi Domnul cel fără de moarte, doreşte să împartă firmituri de har celor care îşi pleacă inimile către Tronul luminii. Un asemenea om era Părintele Cârciuleanu, o prescură vie, din grâu curat, trecută prin focul durerilor, coaptă pentru ospăţul Împărăţiei lui Dumnezeu.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.