Eşti aici

Pandemia de lepră

Toţi creştinii ortodocşi au ascultat cu luare aminte minunea săvârşită de Mântuitorul Hristos, vindecând 10 leproşi. O boală cumplită, care macină încet dar sigur şi vizibil întregul trup, strică toată carnea din organism şi infectează chipul omului, ducând la desprinderea mădularelor şi la moarte cumplită. Minunea sfântă a fost că prin puterea dumnezeirii Sale, Hristos nimiceşte boala şi urmările ei, înnoieşte carnea putrezită a sărmanilor oameni, înlocuieşte părţile desprinse de pe trup, întemeiază o nouă rânduială, sănătoasă, trupurilor condamnate la durerea morţii.

Oamenii bolnavi de lepră erau, imediat ce se depista boala, separaţi de comunitate. Preotul avea misiunea să stabilească felul bolii şi să pronunţe sentinţa care te condamna la moarte înainte de ea.

Leproşii erau alungaţi, bariere nevăzute se ridicau în jurul lor, frontiere temeinice pentru ca nu cumva să intre în cetate şi să contamineze totul. Îşi făceau sălaşul pe la marginea cetăţilor, în grupuri mai mari sau mai mici, acolo unde îşi încropeau case din resturi, paie, stuf. Alteori se stabileau prin case izolate şi părăsite, aşteptând moartea împreună, agravându-şi boala prin atingere de alţii, mai bolnavi. Averea lor era împărţită imediat, pe bucăţi, membrilor sănătoşi ai familiei, iar omului lepros nu îi mai rămânea nimic. Era hrănit cu resturi de pe la gunoaie, adică acolo unde ceilalţi aruncau lucrurile nefolositoare sau stricate. Dacă se mai milostivea vreo mamă sau soţie miloasă, atunci îi mai aducea ceva de mâncare, însă lăsa strachina departe şi fugea iute, nu cumva să fie contaminată de fioroasa boală, care oricum nu se transmitea decât prin contact cutanat.

Omul lepros era ostracizat de oameni şi de sine, izolat în durerea îngrozitoare a bolii sale, singur în faţa stricăciunii care îi rodea în carne, furios pe mulţimea gălăgioasă din cetate, murdar de stricăciune. Totul îi era interzis. Nu avea acces la servicii medicale, atâtea câte erau pe atunci, nu avea loc la sursele de apă, ci bea apă din găurile lăsate de copitele animalelor, sau primea apă insalubră din mila trecătorilor. Nu avea voie nici măcar să cerşească milă de la oameni. Era într-o condiţie mai cumplită decât a unui animal. Inutil societăţii, sperietoare pentru toţi, ţintă a dispreţului, motiv de greaţă, de ură şi de respingere.

Atunci când trecea pe pământ, căci pe drum îi era interzis să treacă, trebuia să strige: Necurat!, pentru ca toţi oamenii să se abată din calea lui, să fugă înspăimântaţi de grozăvia bolii lui.

Toţi suntem leproşi de păcate, mai mult sau mai puţin. Duhovnicul discerne prin Spovedanie gravitatea bolii, durata ei, modul de tratament şi de izolare de pricinile de păcătuire la care trebuie să fim supuşi. Ce ne facem de milioanele de leproşi în fază agravantă, proliferând molipsitor, dar care nu vor să fie diagnisticaţi cu această molimă ucigaşă? Cum putem să ne ferim de contactul vizual, auditiv, tactil sau mental cu cei leproşi sufleteşte, care infestează totul în jurul lor? Şi ce ne facem dacă privind atent în adâncul sufletului nostru, constatăm, fără urmă de tăgadă, că suntem şi noi atât de bolnavi? Spovedania este singura clinică a harului în care putem să ne vindecăm, spălându-ne lepra în oceanul de iubire al lui Dumnezeu.

Dincolo de tâlcuirea sufletească a minunii de azi, să spunem ceva şi despre lepra socială sau geo-strategică. Atunci când nu respecţi regulile unei comunităţi, eşti izolat de ea, aruncat afară şi privit cu dispreţ. Nu vreau să fac nicio aluzie, însă mulţi dintre români, cu toate comorile lor de spiritualitate, cu mănăstirile lor de o frumuseţe cerească, cu o credinţă sfântă mai veche decât fiinţa naţională a multor europeni, sunt trataţi ca bolnavi, din cauza răutăţii, dar şi din cauza lipsei de conformitate cu valorile sociale ale Europei (care sunt esenţial creştine, chiar dacă europenii nu mai recunosc asta).

Unii oameni din nefericire sunt izolaţi de comunitate, frontiere Schengen se ridică în jurul lor, amânate sine die, îşi fac sălaşul pe la marginile oraşelor, prin părăseli (uzine sau hale dezafectate), unde îşi încropesc sălaşe din resturi, cartoane şi gunoaie (a se vedea coloniile de la marginea Parisului). Alteori îşi găsesc locul prin case părăsite. Averea lor este împărţită pe bucăţi, de către mai marii vremii, fabricile, pământul, zăcămintele, totul este vândut pe bucăţi stăpânilor acestei vremi. Trăiesc din resturi, se îmbracă cu haine purtate, conduc maşini folosite de alţii, primesc ajutoare ceea ce nu mai vrea nimeni, găzduiesc în ţara lor deşeuri periculoase trimise cu acte false. Sunt trataţi ca o colonie, spaţiu de desfacere a produselor nefolositoare sau ca teritoriu de mâna a treia.

Leprozeriile există, ele doar şi-ar schimbat numele şi proporţiile. Izolarea şi dispreţul care le însoţesc există azi mai mult decât oricând. Răutatea cosmetizată atent, spiritul de separaţie, egoismul generator de suferinţă, toate acestea sunt astăzi tot mai prezente, nu numai către oamenii sărmani blestemaţi de soartă, ci s-au generalizat şi au devenit o pandemie nevăzută, care ne ameninţă grav viaţa veşnică.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.