Eşti aici

Mic tratat de pocăinţă până la moarte

Parabola Fiului risipitor este – cred – cea mai cunoscută pildă din istoria umanităţii. Despre ea s-au scris milioane de pagini şi totuşi nimeni nu a putut surprinde exhaustiv esenţialul ei, care va fi desoperit în viaţa de apoi. Şi aceasta pentru că exegeza Cuvântului lui Dumnezeu nu se referă la anume rostiri ale oamenilor, ci la o Fiinţă vie şi infinită, Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu care se smereşte locuind în taină în cuvinte omeneşti.

Unul dintre miezurile semiotice ale istoriei este taina pocăinţei, drumul de întoarcere la origini, chinurile facerii umanităţii, suferinţa necesară creaţiei din nou. Fiul gol, rănit, murdar şi înfometat rămâne totuşi fiul cel iubit al Tatălui ceresc, păstrând ceva mai de preţ decât orice veşmânt: chipul Tatălui Lui, care nu poate fi şters în veac de orice întinare a patimilor. Asemănarea fiului cu tatăl, iată esenţialul generaţiilor şi temelia umanităţii. Asemănarea omului cu Dumnezeu nu poate fi ştearsă de instrumentele de tortură ale păcatului, nu poate di extirpată din om oricât iad ar intra în inima lui: el rămâne fiul lui Dumnezeu. Orice s-ar întâmpla în univers, omul nu poate deveni fiul diavolului, înger sterp şi maladiv, întors de la fiinţă către izvoarele morţii din sine, incapabil să creeze pentru că e incapabil să iubească.

De asemenea, este esenţială aşteptarea Tatălui, dorul lui de fiul pierdut, mort între stârvurile de porci, dar care poate oricând învia, atunci când libertatea sa îi porunceşte să se smerească. Dumnezeu a avut dintotdeauna puterea de-a-l ridica pe fiul cel pierdut din mocirlă, însă doreşte întoarcerea voluntară, efortul de iubire şi de umilinţă, recunoaşterea conştientă a răului şi implicit a binelui, ieşirea din noroiul gri al păcatului generator de plăcere şi de durere. Dumnezeu plânge de pierderea noastră însă nu ne forţează să intrăm într-un rai care ne este străin. Lacrimile dumnezeieşti sunt însă născătoare de viaţă în sufletul nostru, care îşi aminteşte de bucuria de prunc a vieţuirii în casa Tatălui. Iar dacă noi vom hotărî să nu ne întoarcem niciodată acasă, iubirea cea infinită a Domnului se va răstigni veşnic pe Crucea lipsei noastre de răspuns, şi vom pieri în osândă, lăsându-l pe Dumnezeu să ne aştepte o eternitate.

Însă un aspect semiotic care mă fascinează mereu la această parabolă este atitudinea fiului ascultător. Unii îl acuză de invidie, alţii spun că el este poporul lui Israel, iar fiul pierdut sunt neamurile. Revolta celui drept arată totuşi că fiul nu avea încă mentalitate şi simţire de fiu, n-avea încă iubirea dăruitoare, simţul de jertfă pentru cel căzut între tâlhari. După cuvintele de mustrare adresate tatălui, fiul cuminte primeşte însă un răspuns năucitor: „Fiule, tu totdeauna ai fost cu mine, şi toate ale mele ale tale sunt”. Aceste cuvinte arată adâncul de iubire şi de înţelepciune al tatălui. Copilul desfrânat şi-a primit deja averea şi a cheltuit-o în pierzanie. Nu mai are nicio moştenire, adică nu mai poate pretinde niciodată nimic. Tupeul lui este condamnat la nefiinţă, nu mai are drepturi de avere, ci totul primeşte în dar, din preaplinul infinit al inimii dumnezeieşti. Toate ale tatălui rămân pentru fiul cel bun. Tot ceea ce primim după ce am căzut în păcat şi am fost primiţi la tronul iubirii lui Dumnezeu este un dar, nu o datorie a Părintelui nostru. Nu mai putem cere niciodată partea care „ni se cuvine”, căci nu ni se mai cuvine nimic, doar revărsarea de dăruire din inima plânsă a Tatălui. Omul păcătos, care vine la Tronul spovedaniei şi este iertat la infinit, trebuie să plângă pentru păcate toată viaţa sa, să aştepte iubirea şi să nu mai pretindă nimic. El nu devine un argat, iar Tatăl îşi dăruieşte pe Fiul Său pentru el. Însă viaţa sa, ca rodire a iertării divine, trebuie să devină lacrimă de pocăinţă până la moarte.

Pocăinţa aşadar – spune implicit Dumnezeu – nu este un ritual schematic de absolvire, nicio revanşă de ordin material sau psihologic, nu este un schimb valutar de intenţii sau vreun iarmaroc lăuntric, ci este plânsul neîncetat, până la moarte, pentru durerea pe care i-am provocat-o Părintelui iubit şi pentru timpul pe care l-am pierdut în zadar, departe de casa plină de bunătăţi a raiului lui Dumnezeu.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.