Eşti aici

Ierarhul Epifanie şi maiestatea harului

A murit Înaltul Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei. Pentru că l-am cunoscut bine, îmi permit să scriu câteva rânduri despre Înaltpreasfinţia Sa.

Îl cunosc practic dintotdeauna. Atunci când am devenit conştient de propria-mi existenţă, el ea acolo, aproape de familia mea, călăuzindu-ne paşii, stareţ la Mănăstirea Neamţ şi director al Seminarului de aici. Tata era profesor acolo de muzică psaltică, aşa că a avut enorm de mult de învăţat de la el. Mai apoi, l-am văzut mereu, întâi la Constanţa, iar apoi la Buzău.

Ierarhul Epifanie avea un fel unic de a percepe lumea. Înzestrat cu o inteligenţă de o subtilitate greu de egalat, profesor şi teolog de vocaţie, îi plăcea să asculte înainte de a pune diagnosticul. Avea un zâmbet aparte, misterios, care ascundea o profunzime a trăirii şi a cercetării remarcabilă. Era într-adevăr un episcop, în accepţiunea etimologică a cuvântului: episkopos – cercetător, supraveghetor, purtător de grijă.

Episcopul este chipul lui Hristos în Biserică, iar plinătatea harului sacerdotal îi conferă puterea de la Dumnezeu de a săvârşi toate Sfintele Taine. Pentru a dărui harul, omul afierosit slujirii, trebuie să fie plin de Duhul Sfânt. Ori, noi, în rugăciunea „Preasfântă Treime” Îl rugăm pe Duhul Sfânt să cerceteze umanitatea: „Sfinte, cercetează (episkepse) şi vindecă neputinţele noastre, pentru sfânt Numele Tău”. Aşadar, cercetătorul Bisericii, vizionarul Trupului lui Hristos este Duhul Sfânt, Mângâietorul care umple cu smerenie şi iubire oamenii păstraţi pentru har, pentru a transmite prin succesiune apostolică puterea Sfintelor Taine şi al lucrării preoţeşti în Biserică.

Ierarhul Epifanie avea acea acuitate unică de a asculta pe toţi, de a cântări adevărul, de a gândi echilibrat şi de a discerne din valul de incoerenţe al vieţii. Îi plăcea să asculte, avea oricând o vorbă bună, un cuvânt de duh, o ironie de o fineţe insesizabilă pentru mulţi. Apoi, avea un râs sănătos, izvorât din apele curate ale neamului românesc, prin care se bucura sincer de frumuseţea revărsată de Dumnezeu peste oameni.

Mai apoi, am învăţat că în viaţa sa de monah, preot şi ierarh, a văzut multe şi a acumulat experienţă bogată. A văzut că oamenii nu sunt mai niciodată ceea ce par a fi, că în spatele unui chip se ascunde o complexitate de trăiri, şi mai ales, că orice om este bun dacă reuşeşti să-i stimulezi recunoştinţa, smerenia şi dăruirea. De-a lungul unei cariere arhiereşti impresionante, era greu să-l surprinzi. Cunoştea oamenii, îi preţuia, îi mustra cu blândeţe atunci când trebuia. Avea o înţelepciune neaoşă prin care discernea clar intenţiile, aparenţele, jumătăţile de adevăr, iluzia şi realitatea.

Ţin minte că o dată m-a invitat în sala mare a reşedinţei arhiepiscopale unde am servit micul dejun. Mă aşteptam la ceva mâncăruri de soi. Fiind zi de post – am rămas mirat când am văzut că meniul zilei era măsline, pâine, şi câte o cană de compot. Toate dăruite cu un zâmbet mai de preţ decât orice delicatesă exotică. Apoi m-a chemat în chilia sa pentru a-mi da câteva cărţi. Un dormitor mic, simplu, ticsit de documente, cărţi şi icoane, cu un analog pe care stătea o carte de rugăciuni înnegrită de folosinţă îndelungată, cu un sfeşnic plin de ceară, în care zăcea un muc de lumânare. Atunci am înţeles cine este cu adevărat ierarhul Epifanie: un călugăr adevărat, obişnuit cu rugăciunea, trecut prin strunga lacrimilor şi a singurătăţii cu Dumnezeu.

Mai presus de toate, ierarhul Epifanie era un iubitor de Liturghie. Atent la detalii, pătrunzător în consideraţii, teolog de seamă, trăitor al fiorului liturgic, conştient de măreţia Luminii care se revarsă din Liturghie, dorea ca slujba să fie săvârşită ca în faţa lui Dumnezeu. Deşi de ceva vreme se simţea destul de rău, a slujit Dumnezeiasca Liturghie de Bobotează şi de Sfântul Ioan, cu aceeaşi râvnă şi iubire care am văzut-o acum treizeci de ani, la Neamţ. A sfinţit sute de preoţi şi biserici, într-o bucurie a dăruirii harului care nu s-a împuţinat peste vremuri.

Mi-a povestit mai demult că imediat după revoluţie, o dată cu tăvălugul noilor potentaţi, s-au găsit şi câţiva care i-au contestat autoritatea spirituală. Câţiva preoţi şi „credincioşi” cu abilităţi politice i-au cerut să părăsească tronul arhieresc, deşi fusese călugăr de vocaţie, profesor de teologie, stareţ de mănăstire şi apoi firesc episcop. Într-o duminică, un grup de nemulţumiţi aştepta înafara bisericii, scandând lozincile noii vremi, cu intenţii destul de violente. Calm, maiestuos, natural, zâmbitor, ierarhul a ieşit din biserică, îmbrăcat în toate veşmintele arhiereşti, cu Crucea şi toiagul în mână şi i-a binecuvântat pe turbulenţi. Ca la un semn, toţi şi-au plecat capul, au făcut Sfânta Cruce şi au mormăit în barbă: Sărut mâna! Cu tăcere, blândeţe şi binecuvântare, a rezolvat conflictul, iar cei mai mulţi dintre răzvrătiţi şi-au cerut iertare mai devreme sau mai târziu.

Un astfel de om era Înaltpreasfinţitul Epifanie. Calm, blând, de o fineţe monahală certă, zâmbitor, preocupat pentru Biserică, ascultând păsurile preoţilor şi călugărilor, povăţuind, vizitând foarte des mănăstirile, slujind Liturghia cea dumnezeiască. A plecat la Liturghia veşnică, în chinovia raiului, acolo unde poate să se bucure deplin de Mirele Hristos, pentru care şi-a dedicat viaţa. Inima i-a stat în drum către o mănăstire, arătând într-un mod providenţial grija sa pentru biserici şi mănăstiri: „Pe lângă cele dinafară, ceea ce mă împresoară din toate părţile este grija pentru toate bisericile” (II Corinteni 11, 28).

Dumnezeu să-l odihnească în pacea şi lumina Sa!

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.