Eşti aici

Fericirile – Decalogul iubirii răstignite

Fericirile sunt cele nouă proclamaţii ale Mântuitorului din cuprinsul Predicii de pe munte care instituie o nouă viziune asupra istoriei. Ele au fost rostite în Galileea, unei mari mulţimi de oameni şi sunt de fapt o replică veşnică, venită de la Însuşi Fiul lui Dumnezeu, a Decalogului Legii Vechi. El sunt expuse de Sfântul Evanghelist Matei (cap. 5) şi mai sumar de către Sfântul Luca.

Hristos instaurează un nou eon, unul hristologic şi ecclesiologic, în care adevărul lumii este iubirea jertfelnică care moare pentru a vieţui veşnic în lumina lui Dumnezeu. Fericirea este astfel criteriul fundamental al veşniciei persoanei umane şi vectorul suprem al împlinirii universului în om. Această fericire nu este nicidecum o veselie de moment sau nici măcar o volubilitate existenţială, ci înrădăcinarea harului în om şi începutul vieţii veşnice încă din lumea aceasta.

Dacă Decalogul era o sumă de impuneri şi interdicţii, care stipulau clar ceea ce omul trebuie să facă sau să nu facă, Fericirile instaurează împărăţia libertăţii neimpunând nimic, ci doar surprinzând străfulgerările lui Dumnezeu în lumea persoanei şi arătând căile dreptăţii şi ale adevărului. Noul Decalog instituie deci o atmosferă a harului în care nu se porunceşte ceva, ci doar libertatea umană sfinţită de Duhul Sfânt pătrunde în interstiţiile firii şi izvorăşte împlinire în iubire.

Ceea ce este fascinant în Fericiri este că ele, ca Nou Decalog veşnic al umanităţii, valabil până la sfârşitul veacurilor, răstoarnă în mod fundamental toate idiosincraziile şi părerile lumii. Fericirile sunt contestaţia supremă a tuturor aşezămintelor omeneşti şi dinamitarea interioară a duhului acestei lumi, inaugurând viaţa de veci în har.

Toată istoria, oamenii au crezut că cei mândri, plini de sine şi suficienţi loruşi sunt fericiţi, iată acum Dumnezeu ne spune că fericiţi sunt cei săraci cu duhul. Smerenia este slava ascunsă a învierii sălăşluind în moartea egoismului şi adăpând cu lumină toate cele de sub cer.

Oamenii au crezut că doar cei ce râd sunt fericiţi. Râsul era cumva sinonim cu fericirea. Iată acum vine Mântuitorul şi afirmă răspicat că cei ce plâng sunt fericiţi. Fericirea care vine prin lacrimi este adevărata fericire, căci înseamnă simţire a durerilor lumii, taină a pocăinţei-metanoia interioare, adânc mare de compasiune şi curăţire a ochilor interiori în baia lacrimilor. Plânsul este maica mângâierii şi izvorul cel preacurat al bucuriei.

Mereu oamenii au crezut că fericiţi sunt cei mânioşi, stăpânitori, aspri. Vine acum Hristos şi spune că doar cei blânzi sunt fericiţi, pentru că accesează stăpânirea Pământului nou, care este Hristos, Cel bland şi smerit cu inima.

Am crezut că cei sătui, graşii pământului, sunt fericiţi. Acum vine Dumnezeu şi spune fără putinţă de tăgadă că doar cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate sunt fericiţi, pentru că intră în dorul lui Dumnezeu pentru dreptatea şi iubirea lumii. Setea şi foamea după dreptate este de fapt certificatul de naştere din Dumnezeu, adâncul cel infinit al dreptăţii milostive, în care încap toate inimile acestui univers.

Am crezut că oamenii bogaţi, sus-puşi, cei ce primesc totul de la toţi sunt fericiţi. Fals. Fericiţi sunt cei milostivi, oamenii care dau tot ceea ce au şi sunt pentru ceilalţi, într-o dăruire de sine totală, pe Crucea bucuriei pline de lacrimi.

Am crezut – ca regn uman – că oamenii adăpaţi cu plăceri, cufundaţi în patimile dezmierdărilor, zăcând în dependenţa de trupuri şi de materie sunt fericiţi. Nimic mai fals. Fericiţi sunt doar cei curaţi cu inima, care jertfesc materia pe altarul spiritual, care se umplu de dor de Cel Preacurat şi primesc cu uimire darurile lui Dumnezeu, făcându-le născătoare întru iubire şi vâzând pe Dumnezeu în întreaga creaţie şi faţă către faţă în Hristos, Preacuratul Dumnezeu cu lacrimi de Om.

Am crezut mereu că oamenii urzitori de războaie, masterminds ai conflictelor, tiranii care desenează ţări pe hartă cu sticla de votcă sunt fericiţi. Ei însă sunt profund nefericiţi, de vulnerabili ce sunt. De fapt fericiţi sunt făcătorii de pace, luminătorii, împăciuitorii lumii, cei ce lasă totul şi propriul orgoliu pentru a instaura armonia şi bucuria tuturor, asemănându-se cu Dumnezeu şi devenind fiii Lui.

Am crezut că oamenii prigonitori, inchizitorii lumii, judecătorii neamurilor sunt fericiţi. Nu-i adevărat. Fericiţi sunt cei prigoniţi pentru dreptate, cei ce suferă toate durerile lumii pentru împărăţia cerurilor. Fericiţi sunt oamenii plini de sânge pentru adevăr, cei biciuiţi pe stâlpii infamiei patimilor omeneşti, cei persecutaţi din leagăn şi din pântece pentru lumina din ochii lor, cei plini de valoare netrecătoare care stârnesc ura şi invidia celor mai puţin dăruiţi.

Am crezut – vai – că fericiţi sunt cei promovaţi, cei ce primesc laude de pretutindeni, flataţi de propria nimicnicie, apreciaţi de şefi, puternici în carieră. Nu-i aşa. Fericiţi sunt cei ocărâţi, prigoniţi, vorbiţi de rău, gunoiul acestei lumi este sediul central al fericirii omeneşti. Acolo, unde nu pătrunde decât imprecaţia, insulta şi blestemul, se odihneşte puterea martirică de a face bine celor ce te ucid şi domneşte Dumnezeul nostru, Dumnezeul răstignit.

Aşadar tot ceea ce am crezut despre lume, de la începătura istoriei era fals. Am zăcut în eroare, scufundându-ne în derizoriu şi oglindindu-ne nefiinţa în apele tulburi ale acestei lumi. Istoria umanităţii dinainte de Hristos a fost istoria unei ratări fundamentale, unui eşec dureros de a ieşi din propriile limitări cauzate de păcat şi de a zbura precum Icar peste zidurile morţii.

Mântuitorul lumilor vine şi ne arată Calea. Este El, Făcătorul de viaţă, care umple de sens şi de fericire toate câte sunt. Atâta timp cât suntem în Dumnezeu, nimeni şi nimic nu ne poate atinge şi urcăm mereu din slavă în slavă spre înălţimile fericirii cereşti. Fără Hristos lumea doare în fiecare clipă, în fiecare atom şi în fiecare celulă vie. Fără El, universul întreg nu e decât un sarcofag uriaş, plin de necurăţia morţii în care se cântă marşul funebru al păcatului. Învierea lui Hristos este transformarea acestui sarcofag în pântece roditor, născător de eternitate în harul lui Dumnezeu, din care ieşind, intrăm în conştiinţa faptului că Tatăl nostru este Dumnezeu, cu care semănăm în toate la început, şi de care nu trebuie să ne mai despartă nimeni şi nimic, o veşnicie.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.