Eşti aici

De ce cădem din iubire

Nebună seamă viaţa noastră de aici este un antrenement pentru cealaltă, veşnică. Învăţăm aici să iubim pe părinţii şi pe copiii noştri pentru a învăţa să iubim întreaga umanitate şi mai presus de toate pe Dumnezeu. Căci viaţa este o şcoală a bunelor maniere veşnice, o pedagogie ascunsă a înălţimilor cereşti, creşa umanităţii unde învăţăm să mergem prin cer şi să vorbim cu Logos-ul iubit.

M-am întrebat şi eu de ce a lăsat Dumnezeu atâta osteneală în creşterea copiilor. De la un boţ mic de carne însă cu suflet nemuritor, câtă trudă necontenită pentru a-l vedea mare şi a învăţa să te părăsească. De câte mii ori trebuie un bebeluş hrănit, încălzit, dus în braţe, primenit, alintat, iubit, până când va uita de tine. Şi mi-am răspuns, după multe peroraţii filosofarde, că pruncii sunt darurile supreme ale lui Dumnezeu pentru a vedea natura raiului, pentru a ne învăţa cu el şi pentru a-l dori, pentru a-l moşteni pentru totdeauna. Creştem copii un răstimp limitat, o vreme, pentru a moşteni pruncia veşnică a raiului.

Revenind la iubire, sfinţii s-au învrednicit de slava lui Hristos şi de numele de Părinţi pentru că au iubit întreaga umanitate cum iubim noi pe copiii noştri. Imaginaţi-vă cum s-a extins (prin frângere) inima lor în univers, pentru a îngriji cu dor şi cu iubire de toţi oamenii. Cât de mare era inima lor, mai mare decât întreaga lume, căci are puterea de a se lărgi odată cu iubirea infinită care intră în ea. Odată cu iubirea lor pentru toţi, a venit fără îndoială şi extensia imensă a suferinţei pentru cei îndureraţi. Căci să iubeşti înseamnă să te doară inima pentru cineva, să suferi ascuns şi fără leac de fiecare dată, cu fiecare eşec sau durere a celui iubit. Sfinţii sunt părinţii umanităţii căci au iubit umanitatea cu iubire de părinte, crescând-o prin virtuţile lor, ascultând-o cum o doare neputinţa, plângând în noapte la căpătâiul umanităţii bolnave, febrile de prea multă nefiinţă.

Spuneam deci că iubirea înseamnă durere pentru durerea fiinţei iubite. Să ne imaginăm doar o picătură despre cât de infint Îl doare pe Dumnezeu eşecurile tuturor oamenilor, pierderea milioanelor de fii risipitori, plânsul tăcut, dar mai asurzitor decât cerurile al umanităţii căzute în povara morţii cu voia ei.

Restrângând subiectul, iubirea conjugală dintre două persoane, care dăruiesc lumină şi viaţă în univers prin naşterea de prunci, este o icoană a acestei iubiri a Creatorului. Cu toatea acestea însă, puţini oameni căsătoriţi sunt cu adevărat fericiţi şi conştienţi de această putere iconică a iubirii lor, de a reprezenta iubirea nevăzută a Celui veşnic.

Majoritatea dintre noi cădem din iubire, nu o mai înţelegem sau nu o mai primim în inima noastră. Căderea din iubire este fenomenul cel mai plin de întristare din viaţa unui om. În el, intervine, cu concursul celui viclean, ura, adică uciderea celuilalt din inima noastră, gelozia – control şi posesivitate narcisistă, indiferenţa ca pustiire a sinelui, egoismul ca extensie tumorală a eului în lume etc.

Oare care este cauza acestei suferinţe, acestei limitări şi acestei căderi din iubire a fiecăruia dintre noi, într-o anumită măsură? Eu cred că mimetismul.

Mimetismul este acea funcţie a umanităţii de a imita ceea ce vede. Iubim pe cei ce ne iubesc, urâm pe cei ce ne urăsc, imităm gesturile, cuvintele, comportamentul celor din jur. Francezul spunea: „Un bon bailleur en fait bailler sept” (Unul care cască bine îi face să caşte pe alţi şapte). Încă din fragedă pruncie, mimetismul este o parte componentă fundamentală a firii noastre. Imităm pe cei din jur (De ce râzi Drăgoi? Că râdeţi şi voi). Educaţia este tocmai urmarea celor mari din istoria umanităţii. Învăţarea este imitaţia unor gesturi întemeietoare, însă trebuie mereu stimulată prin creativitate. Mimetismul este şi fundamentul lumesc al legilor. Pedepsim pe cei ce au făcut rău, facem bine celor ce fac bine. Este şi temeiul moralităţii terestre. Orice faptă îşi are răsplata după felul ei. Legea Talionului, şi în general toate codurile morale, legale sau religioase ale umanităţii sunt variaţiuni pe tema mimetismului social. Când vine Mântuitorul şi porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri, tot eşafodajul mimetic al lumii cade, se sfărâmă sub povara infinitei iubiri a Creatorului venit la noi. Tot ceea ce am ştiut vreodată despre lume este zdrobit, frânt în Calea iubirii Celui ce şi-a dat Trupul să fie frânt pentru noi.

Mimetismul în iubire este devastator. El instaurează un comerţ afectiv care duce invariabil la moarte. Iubesc pentru că mă iubeşti. Dacă ţi se spune: te iubesc, trebuie să răspunzi musai: şi eu... Însă mimetismul nu ţine cont de fiinţa căzută a lumii: dacă primeşti o jignire, jigneşti şi tu, orice cuvânt poate fi întors înapoi către emitent, într-un ping pong al urii şi al răzbunării. Acesta este combustibilul pentru orice ceartă între doi oameni.

Ce-ar fi dacă ne-am antrena să eradicăm din noi spiritul mimetic? Nu vom reuşi total, însă oricine poate avansa. La fiecare cuvânt urât, să răspundem cu iubire. La fiecare palmă să arătăm celălalt obraz. Fiecare lovitură să primească răspuns o mângâiere. Binecuvântarea să urmeze blestemului. Este tocmai porunca lui Dumnezeu: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Celui Preaînalt”. Fără mimetism nu ar mai fi suferinţă, despărţire, ură, răzbunare, război, durere, moarte.

Tot un mimetism interior este aşteptarea confirmării în iubire. Orice om are nişte aşteptări, un cadru fiinţial în care înrămează pe ceilalţi. Însă aşteptarea la nesfârşit a confirmării iubirii omoară iubirea însăşi. Omul trebuie să fie conştient că este iubit în mod infinit de Dumnezeu. Această iubire nimeni niciodată nu i-o va lua. Dacă vom antrena prin rugăciune simţurile noastre interioare să simtă această iubire, nu vom mai avea nevoie niciodată de confirmare a iubirii de la cei din jurul nostru. Foarte mulţi oameni suferă de acest fel de eşec, în care se aşteaptă să primească întotdeauna altceva decât există cu adevărat. Oamenii suferă îngrozitor pentru unele lucruri pe care celălalt nu le va afla niciodată. Este jocul absurd al imaginaţiei şi încadrării oamenilor în propriile noastre insectare de valori, care nu poate duce decât la suferinţă. Şi orice durere care vine de la neîmplinirea aşteptărilor noastre este de fapt o anestezie totală a simţului nostru duhovnicesc, prin care simţim iubirea lui Dumnezeu. Este un alt fel de ateism, mai cosmetizat, însă la fel de devastator, atunci când nu mai simţi iubirea jertfelnică a Celui ce te-a zidit.

Intrarea noastră în iubirea Celui Preaînalt se realizează prin iubirea oamenilor muritori şi imperfecţi de lângă noi. Şi această iubire nu trebuie nicidecum să aştepte confirmare de la ceilalaţi, nici să nu funcţioneze prin legile mimetice ale naturii oarbe, ci să fie acel ferment creativ şi ceresc prin care grâul lucrat din greu din inimile noastre se transformă, prin căldura Duhului Sfânt, în prescură vie, frământată de mâinile lui Dumnezeu, aşteptând înfiorată să devină Trupul cel preacurat al lui Hristos, care dă viaţă şi iubire lumii.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.